Si am revenit!

O da!

Am revenit dupa mai bine de un an.

Un an jumate am stat departe de omul pe care il consideram iubirea vietii mele, pentru ca picase la puscarie. Picase dupa ce ne-am dus „intr-o vacanta” exotica si lucrurile nu au mers conform planului.

Am stat un an jumate plina de sperante, de asteptari si izolata cu gandul la momentul reintalnirii.

Cea mai mare greseala!

Am trecut prin stari si stari. Frici, indoieli, sperante, intrebari, vise, planuri.

Foste iubite care ma analizau din umbra si faceau corectari asupra gramaticii mele de aici. (Stiu, am o problema cu „i”urile, cratimile si poate chiar si cu exprimarea!)

Cu indoieli si gelozii. Cu certuri si reprosuri. Dar ziceam ca lasa, va fi bine cand va veni!

3 luni a tinut „Marea poveste de dragoste”.

In 3 luni am ajuns de la suflete pereche la „jeg de om” , „bolnav mintal” , „tarfa ieftina” , „zdreant-o, uite cat esti de proasta”, batai si „niciunul nu mai pleaca viu”. Si lista poate continua. Reprosuri si frustrari adunate intr-un an si jumatate! Asta s-a intamplat defapt.

Asa se pot omori fara sa isi dea seama 2 oameni.

Fiecare pe drumul lui de acum, in curul gol, cu dreptatea lui in buzunar si cu parerile de rau in vant!

Va urma!

P.S. – Stiu ca sunt multe greseli gramaticale! Multumesc pentru intelegere, pace.

Cand zeii vor sa te futa, mai intai iti iau mintile

30 ianuarie 2018

Iti iau mintile si le duc unde vor ei! Si asta inca de la prima ora a diminetii!

Le rastalmacesc cum vor ei si iti lasa in locul lor doar semne de intrebare!

Era vorba doar de un an de iad. Era vorba ca orice ar fi sa nu cedam. Ca orice ar fi sa nu cadem in capcana asta de ganduri bolnavicioase.

Era vorba de incredere si de unicitate.

Se presupunea, ca perioada asta era ceva atat de infim, pentru ce avea sa urmeze si ca oricat de greu ar parea acum, dupa doar vom rade.

Se presupunea, ca apoi sa ne uitam in spate si sa zicem, „Mama ce tari am fost!”

Abia deschid ochii si brusc ma intreb, „Oare cum o fi?”. Macar sa stiu ca in tot calvarul de acolo, nemaivorbind sa fie o liniste pentru el.

Ma mai intreb si daca o sa sune cand se intoarce? Sau daca o sa mai sune vreodata? Daca o sa aleaga sa vina prima data aici sau se va duce dincolo? Daca chiar crede tot ce mi-a zis? Daca o sa mai apuc sa il vad vreodata? Daca orice semn din partea mea ii va face mai rau sau se va bucura? Daca e mai bine pentru el sa nu ma mai vada niciodata acei ochi de scortisoara?

Si lista poate continua…

Miliarde de nenorocite de intrebari lansate in lumea asta atat de vasta. Atat de minuscule par, incat am impresia ca pot fi pierdute pe veci.

Se spune, „Fa ce simti!”. In cazul asta se aplica? In cazul in care el e acolo inchis si eu aici inchisa, se poate aplica normalul asta de indemn?

Stau si dau mesaje in gol. Stau si ma gandesc, stau si ma intreb, stau si imi astern fiecare gand, pentru ca acum, atat pot sa fac!

Pentru inca un an sau poate pentru o vesnicie sau poate cine stie? – chiar! Cine poate stii?

This is ma’ drug!

23 februarie – 2.52 am

Pfooai… ce zi!

Nu am avut surprize! Am avut momente de neuitat! Am avut oameni dragi. Acei oameni putini, care chiar ma vad si apreciaza asa cum sunt! L-am avut pe el mai aproape decat mi-as fi inchipuit. Ahhh…pe el!

Cand te vei intoarce la mine, vei simti ceea ce zic acum!

Am avut tort, muzica mea preferata si Purcari.

Si sushi! Cu mama! Combinatia perfecta!

Am inceput cu un drum, catre un nou job si am (aproape) terminat cu vinul meu preferat!

A fost o zi ataaaat de linistita si totusi atat de plina si agitata! O zi atat de reprezentativa mie! 22.02… intr-o joi!

Am ras si m-am simit atat bine.

Am plans de fericire, asa cum nu am plans niciodata! Pentru prima oara in viata, obrajii mei au simtiti acele lacrimi, la care multi doar viseaza! Si pentru asta, sunt cel mai fericit om de pe pamant! Mi s-au inmuiat genunchi de fericire. Am simtit ceva ce nu am simtit niciodata in viata mea! Agonie si extaz in acelasi timp.

„Babe meu..! Cu prea putin..dar chiar am nimerit inseamna !! Ce mi-as dori viata toata, sa ai zilnic doza perfecta. Dimineata, in acel „buna dimi” de dupa. In sarutul mai mult furat pentru picatura de cafea de pe buzele-ti pline de pofta. In palma pe fund in vazul lumii, fara ca cineva s-o priceapa insa!! In tot si oriunde!”

Am avut cea mai fantastica zi de nastere! Cea mai frumoasa surpriza si cel mai frumos cadou din viata mea, rasete, vinul meu preferat, iubire, oameni dragi siiiiii… sushiiii!

A fost o zi atat de perfecta, in situatia data. Dar la anul, woaaa! La anul va fi cu totul si cu totul alta poveste! La anul vom zgudui lumea asta. La anul timpul va sta in loc si istoria va fi scris din nou!

„Si mainile tale mici,

Si mainile mele,

Vor fura stelele!”

Cam asta se va intampla la anul!

Multumesc!🖤

Scrisoare catre tine pustoaico!

22 februarie 2018

A venit iar si ziua asta!

Fii fericita! Chiar ai de ce. Tu, chiar ai! Daca ai momente cand crezi ca nu ai de ce, hai sa iti zic eu de ce…

Fii asa pentru esti atat de blessed!

Pentru ca ai atatia oameni in jurul tau care te iubesc. Pentru ca il ai pe EL pustoaico! El, care te iubeste la nebunie si care va fi alaturi de tine indiferent de ce s-ar intampla. El caruia ii poti da sufletul tau linistita, pentru ca nu ca face decat sa il imbogateasca si sa il adore.

Pentru ca ai o viata plina de oportunitati, pentru ca ai atatea usi care se deschid inaintea ta!

Pentru ca ai facut atat de multe pana la varsta asta! Chestii la care unii doar viseaza (sau poate nu), pentru ca ai simtit atatea si pentru ca ai vazut atatea!

Pentru ca esti asa cum esti.

Iubeste-te pentru asta! Fa-o cel putin la fel de mult, cum o face el!

Realizeza, ca in fiecare zi esti cea mai buna versiune a ta. Chiar si cand ai acele zile, cand iti vine sa fugi si sa te ascunzi.

Ca ai trait atat de multe momente frumoase si ca ai atat de multe amintiri, absolut incredibile.

Ca ai cunoscut atat de multi oameni frumosi. Si multumeste-le tuturor care au facut parte din viata ta, chiar si pentru un timp scurt. Pentru ca ei au contribuit la crearea prezentului tau.

Gandeste-te ca totul sta in mainile tale, iar asta inseamna ca poti face totul! Poti face ORICE iti pui in minte.

Traieste momentul acum si traieste-l ca si cum ar fi ultima oara cand o faci! Construieste-ti viitorul acum si nu mai lasa sa te acapareze stari care nu te reprezinta. Pentru ca nu ai de ce!

Ai pentru ce sa te bucuri si sa fii fericita.

Totul va fi exact asa cum iti imaginezi. Ba chiar mai mult!

Asa ca hai! Fa ce stii tu mai bine sa faci si fa-o la intensitate maxima!

Te iubesc pustoaico! La multi ani!

Who likes cocaine?!

13 noiembrie 2017

Sunt amintiri care inca ma bantuie atunci cand sunt in starea aia de veghe! Starea aia intre somn si realitate.

Sunt cicatrici care ustura chiar si acum. Sunt cicatrici de care marea majoritate a oamenilor din jurul meu nu stiu. Pentru ca nu le las sa se vada si pentru ca oricum sunt atat de adanci si complicate, ca ar fi privite doar la suprafata.

Mi-am trait viata asa cum am simtit. Asa cum am vrut! Nu a existat „Nu ai voie!”. Asta a fost dulcele meu blestem!

Cel mai frica in viata asta, imi este de moarte! De moarte fizica sau spirituala! De acea intalnire inevitabila!

Dar mai frica imi e de aceasta intalnire, prematura.

Inchid ochii si imi aduc aminte in special acea zi.

Acea zi cand dupa 2 zile lungi de petreceri si mai multe combinatii de tot felul, ajung acasa. Pe la 2pm, ca in orice zi normala dupa petrceri, ma pun in pat si ma mai trezesc dupa cateva ore. Ma duc sa imi fac un dus, iar in cateva secunde totul se transforma, in ce avea sa devina cel mai cumplit cosmar!

Blackout dintr-o data! Nu ma vad nimic! Urechile imi tiuie si inima incepe sa imi bata puternic. Opresc apa fierbite si ma las scaldata de cea mai rece apa pe care am simtit-o vreodata curgandu-mi pe corp.

Ies din baie si incerc sa ma linistesc. „O sa fiu bine! Am mai trecut prin asta! Stiu cu ce se mananca!”

Dar nu si de data asta. De data asta a fost altfel. De data asta ma trezesc intinsa pe canapeaua din living…cu mama deasupra mea, tinandu-si mana pe pieptul, incercand parca sa imi potoleasca inima care statea sa imi sara din piept.

„Roaga-te pentru mine!” ii tot repetam! Uitandu-ma in ochii ei, ii vedeam frica care usor se nastea! Ca ar putea sa ma piarda! Chiar atunci, chiar asa, chiar in acel mod!

Simteam cum inima isi facea de cap, ma durea in piept de parca cineva imi infipsese un cutit. Simteam furnicaturi in maini si picioare, care deja devenisera reci ca gheata. Raceala care tin minte ca mi se ducea pana in ceafa.

Ma uitam la tata cum suna disperat la salvare.

Pentru pret de cateva secunde totul a inghetat. Nu mai exista notiunea de timp. Totul se misca cu incetinitorul si nu se mai auzea decat vocea din capul meu care Il implora, si de data asta, pe Dumnezeu sa ma ierte. Sa imi mai dea o sansa! Nu voiam sa mor asa, nu voiam sa ma vada mama asa! Si tot eu imi raspundeam: „De ce crezi ca Ti-ar mai da o sansa? Asa ai zis de fiecare data cand ai fost intr-o incurcatura! Ca nu o sa mai faci! Ca a fost ultima oara! De ce Te-ar mai crede de data asta?”

Si atat de tare m-am rugat, incat nu stiu cum, dar L-am convins! Fentasem moartea si de data asta! Salvarea ajunse-se intr-un final, si stiam ca de e sa mor, macar sunt pe maini bune!

Am fost internata la cardiologie. Totul se intampla pe la ora 10. Am stat cam doua saptamani pentru „investigatii” si revenire. – si doar nu credeti ca asta ma oprit, nu?! Pai ce, eu sunt fraiera?

M-am jucat de-a v-ati ascunselea! Ca de fiecare data, nu stiu cum, dar am scapat turma! Am fentat-o si atunci ca de fiecare data. Si la fel ca de fiecare data, am ramas cu cateva julituri. Dar cum e vorba, „Pana te mariti, trece!”. Asa ca as vrea sa ma marit mai repede…ca sa treaca!😊

Asta e doar una din amintirile care imi alearga prin cap si ma fac sa scriu articole de genul la 5 dimineata!

Hai goodnight!

Cum sa omori 10 luni cu clasa!

13 februarie 2018 – 23.22pm

Ce stare de agitatie am. Agitatia aia interioara, care te blegeste fizic.

Stau cate o saptamana intreaga in casa, parca incercand sa fug si sa ma izolez de toate problemele exterioare, dar nu fac decat sa aman inevitabilul. Iar atunci cand ies din cochilie, ma napadesc toate, de 10 ori mai rau.

Asa am facut azi!

Am iesit din casa, incercand sa iau o gura de aer. Am nevoie de aer, pentru ca efectiv simt ca ma sufoc. Din pacate aerul asta nu prea ajuta.

Am iesit la cafeneaua din colt! Stau cu o Leffe in fata si incerc sa ma pierd in conversatiile oamenilor din jur.

Mai ridic capul din telefon, dar nimic nu imi capteaza atentia. Doar gandurile mele ma tin prizoniera. Pentru ca asa ma simt! O prizoniera!

Ce caut eu in viata mea?

Am sentimentul asta de fuga, dar sunt prea obosita sa mai fug. Nu mai pot pur si simplu.

Mi-as dori sa se termine o data toata perioada asta. Mi-as dori sa fie odata lucrurile asa cum vreau eu sa fie.

Dar pana atunci am o Leffe de terminat, inca cateva ganduri de invins si 10 luni de omorat!

Mereu tot mai departe…

2 februarie 2018

Aş vrea sa iți răpesc toți monştrii care nu te lasă să dormi şi să îi închid într-un cufăr. Cufăr pe care mai apoi sa il ascund departe, pe fundul oceanului.

Aş vrea să îți iau toate gândurile care nu îți dau pace şi să le trimit departe de tot ce însemni tu!

Şi aş mai vrea să scot toți demonii noştri la iveala, să îi dam gata, înainte sa ne dea ei pe noi. Să îi devorăm in nopțile noastre atât de pline de dragoste.

Să le arătăm că prin noi, tu eşti…

…tu eşti râsul unui copil. Eşti ploaia de vară. Eşti prima ninsoare. Eşti zgomotul unui oraş plin de viață. Eşti energie pura. Eşti acum, eşti aici, eşti mereu. Eşti zeu si super erou. Eşti muzică şi eşti linişte. Liniştea mea in cel mai agitat Univers.

Eşti totul!

Eşti primul gand şi ultimul! Acum şi mereu! Şi totuşi… de ce nu te lasă ei in pace?

Prin foc şi tot urcând la deal, iar apoi să ne tragem sufletul şi să admirăm priveliştea! Noi doi, mână in mână si vechiul nostru prieten, soarele!

Arzând în fiecare zi şi mai puternic de nerăbdare să ne vadă iarăşi, cum ființele lui preferate de pe Pământ, se plimbă iar pe acelaşi mal!

Nu mai departe unul de celălalt, decât mâinile lor împreunate le permit!

Ganduri de februarie.

1 februarie 2018

As vrea atat de mult sa fim, sa ne potrivim sufletele unul intr-altul si sa le fie bine! Sa ne unim bataile inimii intr-un cantec de iubire si sa il numim „cantecul nostru”.

Sa adorm la pieptul tau, iar tu sa ma privesti cum respir, sa imi acoperi fruntea cu saruturi dulci si sa fii fericit ca sunt a ta!

Sa iti strang trupul in brate si sa iti ascult inima cum bate…pentru mine.

Sa ma bucur ca esti si sa te bucuri ca sunt! Sa ne fim unul celuilalt si sa nu avem nevoie de nimic altceva decat eu de prezenta ta si tu de a mea.

Sa te am si sa te mai vreau, sa ma ai si sa nu iti ajunga!

Sa ma scufund in ochii tai, sa ma topesc pana la ultimul strop, iar tu sa ma aduni si sa ma intregesti cu iubirea ta.

Sa ma saruti atat de dulce, sa-ti simt buzele moi cum se aprind sub sarutul fierbinte si sa nu te saturi vreodata de noi!

Can you decide for me? Pliz!:)

31 ianuarie 2017 – 13.31pm

Se presupune ca sunt la inceput de drum. Ca din greseli voi invata.

Se mai stie ca in functie de decizile pe care le luam, ne cream un viitor. Ca in viata noastra apar mai multe trenuri, fiecare cu destinatii diferite. Dar exista oare o destinatie corecta sau gresita? Pentru ca si daca ar fi gresita, din greseli invatam, nu?

Ma simt coplestia putin, atunci cand in viata mea apar prea multe astfel de trenuri! Stiu, poate suna putin unfair, pentru ca sunt alti oameni care asteapta macar o sansa si se tot codeste sa apara. Iar eu, care am atatea din cate sa aleg, fac mofturi si ma dau cu curul de pamant ca, „Vai ce greu imi e!”.

Imi e teama de necunoscut! Imi e teama de destinatie, dar nu ca ar putea fi una rea, ci pentru ca pur si simplu nu stiu unde ar putea duce. Imi e teama de acel necunoscut! Ca ar putea sa nu prea coreleaze cu viziunea din capul meu despre viitor!

Se mai spune si ca trebuie sa traiesti acum! Ca facandu-ti griji pentru viitor, ratezi momentul prezent!

Dar ce sa fac? Cum sa fac atunci cand sunt atat de multe? Cum as putea sa ordonez toate astea? Sa nu alerg disperata, de pe un peron pe altul si sa sfarsesc pierzand toate trenurile?

Mereu am zis ca teama, frica, paralizeaza simturile! Ca te face sa ingheti pur si simplu!

Realizez ca patesc asta si incerc sa opresc totul in capul meu! Sa analizez aceasta frica, sa ma imprietenesc cu ea si sa cadem la o invoiala! Dar cred ca are ceva radacini turcesti, pentru ca atat de greu bate palma cu mine! Se tocmeste pana la sange si ma face sa stau la targuieli timp indelungat.

Chiar mi-as dori sa scap de teama asta! Sa ma arunc cu capul inainte, asa cum o faceam in trecut! Atunci cand ar fi trebuit poate sa nu o fac, o faceam! Nesabuit si pueril aproape! Dar atunci stiam destinatia. Stiam ca e una rea si intunecata. De asta zic, nu imi e frica de destinatie! Imi e frica ca nu stiu, de ce natura e!

Iar acum? Cand ar trebui sa am…. stau si ma tot codesc! Ma gandesc si super analizez! Si in final, sfarsesc in a nu mai face nimic. Ma retrag in bula asta si parca protejez tot ce as vrea sa dau deoparte! Iau cu mine frica asta si o tin stransa la piept!

Doamne, ce fiinta complicata mai sunt si eu!

Deci! Cum sa fac? In ce tren ar trebui sa ma urc? Si cum sa ma descotorosesc, de teama asta atat de stupida?